Am început să visez la Egipt încă de pe când aveam 11 ani, amețit de pozele piramidelor lui Keops, Kefren, Mikerinos (Menkaura). Pe la 16 ani am văzut pentru prima oară o fotografie cu Nefertiti, rafinată și feminină, de-ți venea să te îndrăgostești de ea. Primul contact direct cu extraordinara artă egipteană l-am avut în anul 1980, la München, cu ocazia primei și ultimei ieșiri din România socialistă, la Staatliches Museum Äegyptischer Kunst[1]. M-a impresionat frumusețea mormântului lui Tutankamon, adus special din Egipt pentru o perioadă de timp.
Abia în anul 2000 am fost în Egipt, la sursa minunatei culturi. A fost doar o escapadă din Israel, cu plecare și întoarcere la Eilat, ieșirea Țării Sfinte la Marea Roșie, o fâșie îngustă între Egipt și Iordania, singurele țări arabe care au semnat pacea cu statul evreu. Am trecut dintr-o lume civilizată într-una autocrată. Formalitățile de ieșire din Israel au fost stricte, dar corecte, într-un cadru democratic. La intrarea în Egipt, însă, am așteptat întâi o oră, fără ca nimic să se întâmple. Apoi a venit un funcționar care a colectat toate pașapoartele. Apoi am mai așteptat o oră, deși era dimineața devreme și nu era trafic turistic. Într-un târziu, am fost chemați unul câte unul la șeful punctului de frontieră, care semna magnanim viza de intrare în Egipt. Mi-am adus aminte de mizeria României socialiste, îmi venea să dau un bacșiș drept mulțumire. După trei ore, totuși, iată-ne intrați în Egipt.
Față de Israel, Egiptul e imens, deșertul nesfârșit, localitățile mult mai rare, drumurile mai proaste, deși mai bune decât în România. În 2000, unele stațiuni turistice din Peninsula Sinai existau deja, altele se aflau în curs de construcție sau extindere. Se construia enorm, statul egiptean investea masiv în turism, ceea ce niciun guvern din România de după 1990 nu a fost capabil să realizeze.
Prima oprire a fost la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”, situată într-o vale îngustă din Peninsula Sinai, la o altitudine de ~1.500 de metri. Are o poveste fabuloasă, e un giuvaier creștin care a supraviețuit miraculos într-o regiune predominant musulmană. Istoria acestei mânăstiri a început în anul 330, fiind legată de Sfânta Elena, mama împăratului Constantin. Aflată în pelerinaj, a ordonat ridicarea unei capele și a unui refugiu fortificat pentru călugări pe locul denumit Rugul Aprins, de unde Dumnezeu i-a vorbit lui Moise. De altfel, muntele Sinai poartă și denumirea de Muntele lui Moise, în limba arabă Jebel Mūsā. Această mănăstire este considerată una dintre cele mai vechi comunități monahale din lume, existând și funcționând neîntrerupt de la fondarea primelor ei locașe de cult. Mânăstirea propriu-zisă datează din anul 527, fiind ctitorită de către Iustinian I, împăratul Bizanțului. În secolul VII, când religia islamică s-a răspândit în nordul Africii, inclusiv în Peninsula Sinai, mânăstirea a fost un loc de refugiu pentru creștini. Călugării au avut diplomația de a menține relații cu conducătorii islamici, inclusiv printr-o mică moschee construită în incinta mănăstirii, ca loc de venerare sau pelerinaj pentru beduini. La rândul lor, au fost protejați de majoritatea conducătorilor musulmani. Icoanele din interiorul mănăstirii sunt vechi, unele având peste o mie de ani, și nu poți decât să te minunezi la bogăția culturală, artistică și religioasă prezervată cu atâta grijă de-a lungul timpului.
Un fapt poate nu atât de larg cunoscut este pelerinajul pe care spătarul Mihai Cantacuzino (1640-1716) l-a făcut în locurile sfinte, inclusiv la mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Egipt. Fiind adânc impresionat de cele văzute acolo, s-a hotărât ca, odată întors acasă, în Țara Românească, să zidească – în mod similar – o mănăstire închinată Sfintei Fecioare Maria, tot într-un loc retras, în munți, ceea ce s-a și întâmplat în 1695. Aceasta avea să poarte numele muntelui Sinai, de unde și originea patronimică a locașului de cult[2], ce avea să fie împrumutat mai apoi și în denumirea însăși a localității Sinaia.
Excursia prin Peninsula Sinai ne-a purtat prin deșertul stâncos, care acoperă peste 90% din teritoriu. Unicul moment de socializare cu localnicii a fost un ceai bine-venit la beduini. Servit în mici pahare de sticlă, des reumplute, ceaiul era foarte aromat și foarte puternic, mai tare decât o cafea turcească sau un espresso italian. Femeile stăteau retrase, nu se apropiau decât la ordin. Purtau voal, dar nu burka, și trăgeau discret cu ochiul la turiști. Am încercat să legăm o discuție cu beduinii, dar noi ioc arabă, ei ioc engleză sau alte limbi străine. Noroc cu turcismele din limba română: harem, cadână, bacșiș, sictir, baclava, sarailie. În final, noi, românii, am fost singurii turiști care s-au înțeles un pic cu gazdele din Sinai. Se vedea că turiștii britanici, francezi ș.a. ne-au invidiat cunoștințele lingvistice. Nu știau, probabil, că România, Israelul și Egiptul au făcut parte sute de ani din Imperiul Otoman.
Cum unul dintre punctele forte al Egiptului este turismul, pe lângă Sharm-El-Sheikh, Hurghada, Safāga sau golful Makadi, au fost construite numeroase stațiuni mai mici. Ca și Turcia, Egiptul a avut o reală politică de stat în dezvoltarea turismului. Pe lângă prețurile competitive și serviciile de calitate, marele avantaj al stațiunilor din Peninsula Sinai îl oferă scufundările în Marea Roșie, plină de pești multicolori. De asemenea, predomină ofertele de windsurfing, kitesurfing[3] și alte sporturi marine. În ultimii ani, recrudescența terorismului islamic, de inspirație al-Qaida, Daesh (Statul Islamic[4]) etc. a condus la numeroase atentate, inclusiv în hoteluri din stațiunile de lux, precum Sharm-El-Sheikh. Din nefericire, numărul turiștilor străini a scăzut drastic, în ciuda eforturilor mari de a-i păzi, inclusiv cu escortă armată.
De multe ori mi-am dorit să revizitez această țară, piramidele ei și alte extraordinare vestigii ale culturii egiptene, însă din varii motive nu am reușit. Deși se află sub conducerea președintelui Abdel Fattah el-Sisi, Egiptul se străduiește să limiteze atacurile teroriste asupra turiștilor – și totuși am o rezervă în a-l vizita. Aș puncta însă un moment istoric: „Anwar Sadat (s-a dat) la Golda Meir”, banc românesc, găselniță lingvistică. Realitatea istorică confirmă curajul și viziunea președintelui egiptean Anwar Sadat care, după pierderea de la sfârșitul anilor ’60 a Războiului de șase zile, în octombrie 1973, după Războiul de Yom Kippur, a șocat lumea prin deja istorica vizită în Israel și discursul extraordinar din Knesset, propunând pacea între țările arabe și dușmanul sionist. A plătit cu moartea, fiind asasinat – precum s-a întâmplat și, ani mai târziu, în cazul prim-ministrului Itzhak Rabin – pentru curajul de a vrea pace.
În Orientul Mijlociu lucrurile rămân complicate și se vor schimba foarte greu. Poate nu în generația noastră. Dar, în mod cert, nu va fi posibilă o schimbare profundă fără vizionari curajoși precum președintele egiptean Anwar Sadat sau premierul israelian Itzhak Rabin.
Cultura egipteană antică
Printre personalitățile remarcabile ale Egiptului se numără și trei merituoși laureați ai premiului Nobel: romancierul Naguib Mahfouz (literatură, 1988), politicianul Anwar Sadat (pace, 1978), respectiv colegul său de breaslă, Mohamed El Baradei (pace, 2005). Ca o ironie a sorții, Nicolae Ceaușescu a fost decepționat că nu a primit mult râvnitul Nobel pentru pace, considerându-se îndreptățit prin prisma rolului de mediator între Israel și țările arabe. În schimb, președintele Statelor Unite ale Americii, Jimmy Carter, care a organizat negocierile de pace de la Camp David (1978), nu a fost dezamăgit că nu a fost inclus pe lista premiaților Nobel.
Desigur, oricare dintre cei trei laureați reprezintă cu cinste Egiptul. Dar această țară are un patrimoniu mult mai de preț: extraordinara cultură egipteană antică. În anii 1960, lecțiile de istorie ne spuneau că civilizația egipteană ar fi fost prima în istoria omenirii. Am preluat, în școală, această informație. În timp, s-a relativizat; au apărut noi știri, nenumărate relatări. Civilizații vechi, probabil de dinaintea celei egiptene, au fost descoperite în Mesopotamia, Iran sau Turcia. Bineînțeles, vom lăsa istoricilor punctarea detaliată.
Cultura egipteană, nu doar unică în lume, ci și extrem de renumită și iubită și în ziua de astăzi, a beneficiat de o durată fantastică, de aproape trei milenii. Egiptul faraonic a existat neîntrerupt între ani 3100-332 î. Hr. Această civilizație s-a dezvoltat de-a lungul văii fertile a Nilului (din Sudanul de azi) până la delta fluviului. S-au păstrat în stare neașteptat de bună milioane de artefacte ale culturii egiptene. Ian Show a identificat trei explicații ale acestui unicat istoric: în primul rând, elita faraonică, care a imaginat detalii funerare grandioase; în al doilea rând, descoperirea unor condiții stabile de prezervare în climatul arid; în cele din urmă, utilizarea scrisului[5] și a reprezentărilor grafice colore.
În termeni cosmogonici, ierarhia societății egiptene era destul de clară: deasupra tuturor domneau zeii, apoi regele – înzestrat cu puteri divine, considerat o manifestare concretă a zeilor pentru oameni și, viceversa, reprezentarea umanității failibile în fața zeilor – și, la mică distanță de acesta, spiritele sau „morții binecuvântați”; în cele din urmă, umanitatea – adică poporul egiptean – se afla pe locul cel mai de jos. În aceeași notă, termenul de „faraon” este întrucâtva interschimbabil cu cel de rege, căci – tradus literalmente – face referire, de fapt, la reședința și bunăstarea sa, devenind popular în momentul în care palatul regal devine instituționalizat. Puterea faraonilor a constat nu doar în supunerea oarbă a egiptenilor, ci mai cu seamă în această puternică credință a faptului că erau deosebit de apropiați zeilor. Faraonii erau pregătiți pentru a deveni cei mai buni militari, strategi înzestrați, sportivi extraordinari. Se bucurau de un respect uriaș al supușilor. George Hart a remarcat că sunt extrem de rare cazurile în care faraonii erau asasinați; acest lucru se întâmpla doar dacă nu erau considerați demni urmași ai tronului. Dintre numeroșii faraoni rămași în istorie, cei mai cunoscuți sunt, probabil, Ramses cel Mare (secolul XIII î. Hr.), cu ale sale victorii militare și realizări edilitare, Keops (secolul XVI î. Hr.), renumit pentru piramida sa, construită cu unelte de bronz[6], sau Ahmose I (secolul XVI î. Hr.), cel care a reunificat Egiptul după învingerea războinicilor hiksoși și nubieni.
Desigur, piramidele sunt un mare simbol al extraordinarei culturi egiptene, menite ca grandioase edificii funerare. Pregătirea mormintelor pornea de la ideea că supraviețuirea faraonilor trebuia asigurată pe vecie. Inima lor era păstrată în corpul mumificat, astfel încât să poată fi cântărită în viața de apoi. Faraonii erau îmbălsămați într-o manieră atât de profesionistă, încât s-au păstrat mumii egiptene în stare perfectă mii de ani după moartea lor.
Tutankhamon, senzaționala descoperire a lui Carter
Tutankhamon a devenit celebru grație stării intacte a sarcofagului său, situație unică, dar și calității sale superioare, a opulenței și varietății estetice a obiectelor sale mortuare. Altfel, a fost un faraon tânăr, de importanță minoră. Până la senzaționala descoperire a lui Howard Carter din 1922, Tutankhamon – al doisprezecelea rege din a optsprezecea dinastie – ar fi rămas probabil puțin cunoscut, ușor irelevant. Mai mult, succesorii săi intenționau să-l scoată din istorie. (Circumstanțele stranii ale unui ritual funerar grăbit și o pictură rară de pe peretele mormântului arată către o probabilă luptă pentru putere din partea vizirului Ay.) O ironie a sorții: nu numai că n-a dispărut din istorie, ci a devenit probabil cel mai celebru faraon, sigur cel mai mediatizat.
A fost un foarte tânăr faraon al Egiptului, domnind relativ scurt, între anii 1332-1323 î. Hr. Tutankhamon s-a născut la Amarna, în 1343 î. Hr. A devenit faraon la doar de nouă ani, după moartea tatălui său, regele Akhenaten, considerat eretic deoarece refuzase să mai cinstească zeii tradiționali. De fapt, numele original al lui Tutankhamon era Tutankhaten, după tatăl său; îl schimbă apoi tocmai pentru a-i arăta poporului revenirea la venerarea politeistă. Domnia lui a durat tot nouă ani, fiind una din cele mai scurte din Egiptul antic. A fost căsătorit cu sora sa vitregă, Ankhesenamun, fiica reginei Nefertiti. Au avut doi copii ce nu au supraviețuit nașterii. Căsătoriile în familie erau foarte frecvente la faraoni, fapt care a condus la boli genetice în cazul celor rămași în viață. De altfel, bastonul găsit în mormântul său denotă probabile malformații și dificultăți de deplasare. În altă ordine de idei, masca sa mortuară, recuperată tot de acolo, este acoperită cu aur, fiind de un rafinament deosebit, o dovadă a măiestriei egiptenilor.
Mormântul său intact a fost descoperit pe 4 noiembrie 1922 de arheologul britanic Howard Carter, lucrările fiind finanțate de lordul George Carnarvon. Relațiile între arheolog și al său Mecena au devenit delicate prin trecerea timpului – cheltuieli imense, fără nicio urmă de descoperire. După povestea de dragoste dintre fiica lordului Carnarvon și Carter, relațiile au fost și mai delicate, până spre ruptură. Descoperirea mormântului a fost o mare șansă, însă nu ar fi fost posibilă fără ardoarea și perseverența arheologului. Un aspect deosebit al descoperirii sale este intensa mediatizare și abundența știrilor senzaționale, fake news[7] în limbajul de astăzi. Astfel, s-a speculat pe tema așa-zisului blestem al lui Tutankhamon, urmare a faptului că lordul Carnarvon a murit la scurt timp după deschiderea mormântului. Realitatea a fost însă alta: lordul a murit în urma înțepăturii unei insecte și a infecției care a urmat-o.
Recent, în mai 2019, am vizitat muzeul Kelvingrove din Glasgow, care deține o secție nemaipomenită de cultură egipteană. Am fost uimit privind mumii ale faraonilor și modul în care acestea erau îmbălsămate și înfășate. În mod cert, prezervarea extraordinară a unor faraoni egipteni – printre care celebru rămâne totuși Tutankhamon – și descifrarea papirusurilor de către Champollion au avut o contribuție majoră la dezvăluirea minunatei culturi egiptene.
[1] Muzeul de Stat al Culturii Egiptene.
[2] Actul de fondare al bisericii menționează, printre altele, și această mărturisire a spătarului: „Am zidit din temelie și am înălțat un schițișor, numindu-se Sinaia, după asemănarea Sinaiei celei mari.” – „Mănăstirea Sinaia”, în Tribuna poporului, anul VII, nr. 99, 1/14 iunie 1903, p. 2.
[3] Cu zmeul ținut în mână.
[4] Cunoscut și sub abrevierile ISIS/ISIL.
[5] Unde manufactarurarea papirusului a jucat un rol vital.
[6] Cunoscută sub denumirea de Marea Piramidă din Giza, aceasta este considerată una dintre cele șapte minuni ale lumii antice – doar ea, nu toate cele trei piramide – și este singura care a supraviețuit istoriei potrivnice.
[7] Știri false.