În același an de grație 2005, după Chile și Argentina, am avut bucuria de a vizita Brazilia, cea mai mare țară din America de Sud. De fapt, a fost vorba doar de o escală de trei zile la Rio de Janeiro, orașul emblematic al celui mai fantastic festival antepascal nu doar al Braziliei, ci al întregii planete. Rio de Janeiro este un oraș minunat, cel mai pitoresc și mai fericit poziționat din toate câte am văzut în lume.
America de Sud are poveștile ei: țările, ca și oamenii, arată mari diferențe. Chile e civilizată și dezvoltată ca Elveția, dar oamenii sunt mai reci. Brazilia e mai săracă, dar oamenii sunt calzi. De exemplu, la revenirea de pe plajă, nisipul fierbinte ne ardea tălpile, iar băiatul ce ne închiriase umbrela alerga cu o pungă de apă spre noi pentru a ne ușura viața. Este un popor surâzător, prietenos; chiar și cerșetorii, foarte numeroși, fac întotdeauna ceva pentru bani – pe plajă îți sunt oferite diverse obiecte sau, înainte de a întinde mâna, pricepuții copiii oferă mici spectacole la colțul străzii jucându-se cu mingea.
Rio de Janeiro – „Suvaco do Cristo”
La o călătorie pe alt continent, nu știi niciodată dacă și când poți reveni, așa ca e înțelept să vezi cât mai mult. Am ales ca escala în drumul dintre Santiago de Chile și Germania (Frankfurt pe Main) să fie extraordinarul Rio de Janeiro, adică „râu de ianuarie” în portugheză, întâmplător potrivit, căci eram în ianuarie 2005. Încă nu am văzut un oraș mai frumos așezat sau mai spectaculos decât acesta.
I se mai spune Suvaco do Cristo – adică „Subțioara lui Hristos” –, căci este așezat în apropierea statuii monumentale Cristo Redentor, Hristos Mântuitorul, de 40 de metri, veghind asupra orașului la o altitudine de peste 700 de metri Un aspect deosebit în privința recognoscibilului punct de atracție: capul imensei statui din steatit[1] a fost realizat de către sculptorul român Gheorghe Leonida, fiind cooptat în echipă de către Paul Landowski.[2] În ciuda unor daune petrecute de-a lungul timpului și a eventualelor restaurări, monumentul este în continuare impresionant, îți taie respirația; mai mult, se află pe lista „celor noi șapte minuni ale lumii”, o născocire creativă, dar un loc binemeritat.
La Rio de Janeiro, pe lângă mândria de a fi român, am avut – rara avis – și mândria de a fi inginer; am văzut pentru prima dată în viață omagiat printr-un bust un „coleg de breaslă”. Este vorba despre Cristovão Leite de Castro, cel care a modernizat telecabina suspendată deasupra Atlanticului spre Pão de Açúcar[3], stânca de granit de 396 de metri ce se înalță emblematic în golful Guanabara, lângă Rio. De altfel, imensul golf – situat la poalele stâncilor Corcovado, care fac loc munților din Parcul Național Tijuca[4], acoperiți de splendidă vegetație – este în sine de o frumusețe uluitoare. Fără îndoială, poziția geografică contribuie fundamental la farmecul și unicitatea Rioului.
Orașul în sine este fantastic, cu numeroase culmi de granit spectaculoase, pe uscat și în mare. Cele mai cunoscute sunt frumoasele plaje Copacabana și Ipanema, pline de brazilience vesele și zâmbitoare. Am rămas surprins de clădirile dichisite din Rio de Janeiro, la nivel de Coasta de Azur, aflate de-a lungul bulevardelor ce mărginesc renumitele plaje. Nu trebuie neglijate nici avangardista Catedrală Metropolitană, construită în ultima jumătate a secolului XX, nici superba clădire neogotică ce găzduiește astăzi Muzeul Marinei.
Din păcate, Rio are însă din plin și cealaltă parte a medaliei: o criminalitate ridicată. Personalul hotelului ne-a atras atenția să nu ieșim în oraș cu acte, bani, bijuterii. Ca atare, le-am lăsat pe toate în seif, ieșind la plajă doar cu copia pașaportului și cu echivalentul a 10-20 de euro. La intersecții era poliția, dar nu ca în Europa, ci cu tanchete și mitraliere. Într-o seară am ieșit la plimbare pe Copacabana, am ochit o terasă plăcută și i-am propus Monicăi să mâncăm acolo; ea însă a zis să ne mai plimbăm un pic. La revenire, terasa cu pricina era încercuită de poliție, avusese loc un schimb de foc între bande rivale, un mort, răniți. Slavă Domnulu că n-am fost acolo, ne-am fi aflat în locul nepotrivit la momentul nepotrivit!
Culinar vorbind, la Rio ne-am bucurat de gustosul porumb fiert cu unt, iar – ca băutură – de caipirinha, servită în nucă de cocos, preparată din rom cachaça, zahăr, lămâie verde și gheață. La hotel, micul dejun avea ca cireașă pe tort prăjitura braziliană beijinho[5], absolut delicioasă, pe care era bătaie: dacă nu ajungeai în câteva secunde după ce apărea tava, nu mai apucai.
În cele trei zile cât a durat micul sejur la Rio de Janeiro, am reușit să facem o plăcută excursie la Petrópolis, fosta capitală imperială, aflată la mică distanță. Ne-a impresionat vegetația luxuriantă, ca și temperatura plăcută, orașul fiind la o înălțime de ~700 de metri. Este o destinație turistică populară, atât la nivel extern, cât și intern, în oraș și împrejurul său aflându-se numeroase case de vacanță. Impresionantă este însă istoria orașului, fiind fondat de imigranți din Bavaria la cererea împăratului brazilian Pedro al II-lea (care a și dat numele orașului). Cu toate acestea, palatul regal – astăzi Muzeul Imperial – deținea nu numai bogățiile acestuia, ci și ale regilor portughezi Pedro I și João al VI-lea, dovadă a moștenirii culturale europene.
„29 noiembrie 1807. La auzul veștii că Franța lui Napoleon a hotărât să ocupe Portugalia, prințul regent João de Bragança a intrat în panică. Inițial, a hotărât să se supună și a declarat război Angliei, dar sosirea în rada portului Lisabona a flotei britanice i-a schimbat brusc opiniile. Cu toate că trupele conduse de mareșalul Junot fuseseră deja învinse de ploaie și de drumuri proaste […], João s-a speriat de moarte și a decis evacuarea. Întreaga curte regală, tezaurul, arhivele, obiectele de preț au fost îmbarcate pe vase și au plecat spre Brazilia. Alături de flota regală, în aceeași zi au plecat vase particulare cu nobili și negustori cu toate bogățiile adunate. A doua zi, mareșalul Junot intra în Lisabona cu câțiva soldați doar să constate că familia regală a șters putina și a lăsat mesajul că noua capitală a Portugaliei va fi în Brazilia! Era prima oară când un stat colonial european își muta capitala în colonii.”[6]
Scurta escală la Rio de Janeiro ne-a deschis ochii spre Brazilia, țara cea mai mare din America de Sud, singura de limbă portugheză, cu un imens potențial. Totuși, contrastele o estompează. Mi-aș dori să revăd minunatul Rio de Janeiro, dar în perioada neasemuitului carnaval de pe Sambadromul Marquês de Sapucaí[7] de dinaintea Miercurii Cenușii, cel mai celebru din lume. Ce combinație de natură, artă și femei frumoase la Suvaco do Cristo!
Oscar Niemeyer
Comparativ cu alte țări latino-americane, cultura Braziliei este de-a dreptul aparte, dată fiind moștenirea ei lingvistică, istorică, artistică etc. – unica țară de limbă și cultură portugheză din America de Sud și-a creat propriile valori și stiluri de-a lungul timpului, însă vechile ei rădăcini rămân europene. Pe măsura teritoriului de care dispune, realizările și legendele țării sunt numeroase: de la Mato Grosso la Petrópolis, de la Cristo Redentor la Pelé, de la samba la renumitul carnaval de la Rio. Dar dacă o realizare impresionează în mod deosebit, aceasta este noua capitală Brasília, al cărei principal arhitect a fost Oscar Niemeyer.
Ca în cazul oricărei realizări grandioase, la o asemenea scară, este nevoie de un Mecena și de un mentor. Din fericire, rolul de Mecena l-a jucat Juscelino Kubitschek, pe care Oscar Niemeyer l-a cunoscut încă din tinerețe, devenit ulterior președinte al Braziliei. Mentorul a fost nimeni altul decât renumitul guru al arhitecturii moderne, elvețianul[8] Le Corbusier. Marele arhitect a fost implicat destul de tânăr în proiecte de planificare urbanistică, nu doar în construcții singulare. În 1929, a fost invitat în America de Sud – în mod principal de către Argentina, Uruguay și Brazilia – pentru o serie de prelegeri ce aveau să consituie sursa lucrării sale publicate doar un an mai târziu, Précisions sur un état présent de l’architecture et de l’urbanisme[9]. Acest fapt este relevant prin prisma faptului că țările sud-americane se aflau în plină expansiune și începeau să vadă utilitatea stilului modernist european, simțind nevoia unei transformări mai profunde, care să le corespundă grabnicelor necesități economice (implicit, și ale populațiilor). La întoarcerea elvețianului în 1936, arhitectura modernă deja începuse să prindă rădăcini. Le Corbusier a creat o echipă de arhitecți și tineri talentați – Lúcio Costa, Oscar Niemeyer, Affonso Reidy, Jorge Moreira ș.a. – care a proiectat clădiri fantastice, cum ar fi Ministerul Educației și Universitatea Națională a Braziliei, fiecare maestru aducându-și propria contribuție, creând împreună un stil unitar.
Oscar Ribero de Almeida Niemeyer Soares Filho a fost un longeviv: născut în 1906, a trăit până în anul 2012, la doar zece zile distanță de împlinirea a 105 ani. Se pare că spiritele mari, vii și creative se întâmplă să depășească chiar 100 de ani, cum – din fericire – se mai întâmplă și la noi (Mihai Șora, Neagu Djuvara). Niemeyer a studiat arhitectura la Rio de Janeiro, Școala Națională de Arte Frumoase, lucrând în paralel la firma decanului facultății, Lúcio Costa, unul dintre liderii mișcării moderniste în ceea ce privește arhitectura braziliană. Firma lui Costa a devenit ulterior implicată în designul pentru clădirea ministerului Educației și al Sănătății; proiectul are evidente influențe ale deja renumitului Le Corbusier, căci acesta fusese solicitat de către guvernul brazilian în a-și oferi consultanța. Niemeyer a fost cooptat în echipă, lucrând la proiectare din 1937 în 1943. Mai mult decât atât, a avut îndrăzneala de a sugera modificări la designul marelui arhitect elvețian; inițial reticent, Costa a ajuns să fie impresionat de sugestiile tânărului geniu, desemnându-l în 1939 arhitectul-lider al proiectului. Clădirea a fost rapid recunoscută ca fiind prima capodoperă a arhitecturii moderne braziliene.
Primul său proiect solo a fost comandat de către Juscelino Kubitschek, pe atunci primar al Belo Horizonte, care avea nevoie de un complex grandios în orașul său (o serie de clădiri în jurul unui lac artificial – cazinou, cluburi de golf și de iaht, restaurante, biserică etc.). Evident, formele proiectului sunt line, fluide. Ca arhitect, Niemeyer a excelat și a rămas în istorie grație acestor forme ondulate, curbe, avea oroare de liniile drepte; este probabil una dintre influențele lui Le Corbusier asupra arhitectului brazilian. În cazul multor clădiri ale Brasíliei, curburile dau o notă modernă, elegantă. În alte cazuri, însă, nu au fost apreciate: biserica închinată Sfântului Francisc de Assisi, cu același stil fluid și curbat, a displăcut Bisericii Catolice. După 1943, Niemeyer a lucrat și în Statele Unite, debutând în New York cu Muzeul de Artă Modernă. Mai târziu, în 1947, a reprezentat Brazilia în proiectul faimosului sediu al Națiunilor Unite din New York.
Sub aspect politic, Oscar Niemeyer a fost un om de stânga asumat. Această poziționare l-a afectat; după lovitura militară din 1964, în urma căreia președintele João Goulart a fost demis, a urmat o dictatură de dreapta care a durat 21 de ani. Fiind persecutat de noul regim, Niemeyer a emigrat în Franța, unde a proiectat sediul Partidului Comunist la Bobigny, în 1980, și Casa de Cultură din Le Havre, în 1982. După o ședere (nevoită) în Franța, lungă exact cât dictatura militară din Brazilia, Oscar Niemeyer s-a întors cu nostalgie acasă. A continuat să lucreze: spre exemplu, a proiectat minunatul Muzeu de Artă Contemporană din Niterói, lângă Rio de Janeiro.
Corifeii arhitecturii moderne, Le Corbusier și Mies van der Rohe, au stârnit admirația lui Oscar Niemeyer încă din vremea studenției. Brazilia îi este îndatorată marelui arhitect, cel care și-a pus amprenta asupra noii capitale și a transformat-o prin multele edificii proiectate într-un altceva, o metropolă diferită, admirată la nivel global. Ideile novatoare ale lui Niemeyer au avut impact asupra întregului continent, aducând nu doar Brazilia, ci bună parte din America de Sud pe calea modernității. Ca și Le Corbusier, Oscar Niemeyer nu mai este printre noi, dar arhitectura lui minunată dăinuie, inspirând generații întregi.
[1] Doar ultimele straturi ale statuii, vizibile, sunt din steatit, oferind culoarea-i specifică și rezistența necesară.
[2] La construcția monumentului a lucrat, desigur, o întreagă echipă de experți. Sculptorul francez Paul Landowski a fost cel care a creat opera, gândită inițial de inginerul brazilian Heitor da Silva Costa, însărcinându-l și pe sculptorul român, amicul său de la Paris. Construcția statuii a durat nouă ani, fiind finalizată și inaugurată în 1931.
[3] În traducere liberă, „pâine din zahăr”. Amuzant cum fiecare limbă îi schimbă denumirea pentru a-i păstra înțelesul de bază – Sugarloaf Mountain în engleză, le Mont du Pain de Sucre în franceză, Der Zuckerhut în germană etc. S-ar părea că în limba română este cunoscut drept Căpățâna de zahăr.
[4] Aici se află și Grădina Botanică a orașului, considerată una dintre cele mai frumoase grădini tropicale din lume.
[5] Diminitivul de la „sărut”.
[6] Cezar Dumitrescu, „Brazilia, dincolo de samba (ep. 3) – Petrópolis, orașul imperial al Braziliei”, articol disponibil online.
[7] Denumirea oficială este Pista Professor Darcy Ribeiro – loc de paradă și „gazda” celebrului eveniment.
[8] Pe numele său adevărat Charles-Édouard Jeanneret, renumitul arhitect (și artist!) a avut într-adevăr dublă cetățenie, dar este la origini elvețian, născut și educat întâi în La-Chaux-de-Fonds, oraș protejat astăzi de UNESCO grație istoriei sale în materie de ceasornicărie. (Fapt care explică, de altfel, exactitatea și geometria pe care a prețuit-o și aplicat-o toată viața.) După câțiva ani autodidacți prin Europa centrală, mediteraneană și Balcani, Le Corbusier se stabilește la 30 de ani în Paris, devenind eventual cetățean francez naturalizat.
[9] Precizări asupra stării prezente a arhitecturii și urbanismului.