Austria, die Schination Europas
Fie că ai fost român fugar, fie că ești călător prin Europa, e greu să fi ocolit Austria, micuță, frumoasă, bine așezată între est și vest. În 1980, Viena a fost primul meu șoc cu Occidentul, pe principiul bancului socialist: „Dacă la noi e așa de bine și la ei așa de rău, de ce e la ei așa de bine și la noi așa de rău?” Prin Austria am trecut la emigrarea în Germania, ca și la fiecare deplasare ulterioară Germania-România și viceversa. Mai mult, între 2006-2012 am lucrat la grupul austriac PORR AG, cu deplasări lunare la Viena, participând și în fiecare iarnă la concursurile de schi ale concernului. Dacă aș aduna zilele, probabil că după 45 de ani în România și 20 în Germania, aș însuma circa 1 an în Austria.
În secolul XIX, întrebat unde începe Orientul, renumitul cancelar von Metternich ar fi răspuns: „Der Balkan beginnt am Rennweg.”[1] Imperiul Habsburgic a integrat miraculos teritorii din vest (nordul Italiei, Tirol, părți mici din Elveția, Franța, Germania) și est (Silezia polonă, Boemia și Moravia cehe, Bosnia, Croația, Ungaria, Galiția ucraineană, Transilvania, Banatul și Bucovina românești). După Imperiul Roman, părți ale Europei au fost integrate într-un spațiu istoric-cultural superior. Diferențele se văd și astăzi de la o poștă: una e Sighișoara, alta e Babadag; parcă-i păcat că habsburgii n-au fost mai belicoși, să fi venit până la Marea Neagră! Desigur, un imperiu atât de pestriț a avut inevitabile suișuri și coborâșuri, conflicte sociale, numeroase războaie, dar a fost totuși civilizator. Istoria consemnează și armonia între etnii diferite, cel mai bun exemplu fiind Bucovina, unde români, polonezi, ucraineni, ruteni, evrei și țigani au conviețuit neașteptat de pașnic.
„Österreich ist schön – komm, bleib!”[2] era reclama turistică în 1980, când am făcut prima vizită. Fostul coleg de la Prospecțiuni, Ioan Lazu, geolog și poet, a făcut o prezentare de diapozitive din Austria incluzând și această reclamă: secretarului Partidului Comunist i-a picat falca.
După Elveția, este a doua țară preponderent alpină a Europei, într-adevăr frumoasă de pică; reclama nu mințise. Austria impresionează prin numeroși munți semeți, de peste 3.000 de metri, între care prințul este Großglockner (3.798 de metri) din masivul Hohe Tauern. Pe acest munte și ghețar am urcat în 1999: este impresionant, am văzut numeroase capre negre și marmote.
Dar cel mai des m-am bucurat de Alpii din Austria iarna, la schi. Sunt peste 20 de stațiuni pe care le-am vizitat în Austria, unele celebre – precum Kitzbühel, Sölden sau Ischgl – și altele mai puțin (Zillertal, Hintertux). Toate au însă un numitor comun: zeci de pârtii excelent pregătite, zeci de mijloace mecanice ultimul răcnet (telescaune încălzite) și pensiuni primitoare, în multe cazuri mai ieftine decât în România. Mai toți elevii practică schiul – dintre mii de copii talentați ies sute de campioni, nu întâmplător se autointitulează Austria die Schination Europas[3]! De altfel, grație legendarilor Toni Sailer, Hermann Maier sau campionilor contemporani Marcel Hirscher, Eva-Maria Brem și Anna Fenninger-Veith, țara obișnuiește să domine schiul alpin. Pentru că nu mai au loc în echipa națională, unii schiori austrieci concurează pentru alte țări; spre exemplu Georg Lindner, singurul sportiv din lotul olimpic al Moldovei care s-a pregătit pentru Jocurile Olimpice de la Soci pe bani proprii.
Viena
Minunatul oraș Viena, cu zestrea sa imperială, este mai mult decât capitala Austriei: reprezintă o placă turnantă între vestul și estul Europei. A devenit reședință a Imperiului Habsburgic în anul 1526, deși Rudolf von Habsburg[4] făcuse din oraș rezidența sa oficială încă din 1282. Acesta marchează, de fapt, „începutul celei mai lungi uniuni dintre un oraș și o dinastie: vreme de șase veacuri Viena își va datora prosperitatea și prestigiul dinastiei Habsburgilor”[5]. Descendentul său, Rudolf al IV-lea, pune bazele grandiosului proiect de unire a două biserici – impresionanta clădire în stil gotico-romanic din „buricul târgului”, catedrala Stephansdom, unul dintre obiectivele emblematice ale Vienei și în ziua de azi. După decenii întregi de construcție și regândiri sau adăugiri ale feluritelor elemente arhitecturale, domul a fost finalizat în 1578 cu dimensiuni impresionante: 137 de metri înălțime, 107 lungime și 70 lățime în cele mai mari puncte ale sale. Am audiat numeroase concerte de muzică clasică – inclusiv de trompetă – acolo, căci acustica este de vis.
De altfel, de-a lungul timpului, numeroase curente au influențat profund viața culturală, planificarea urbană sau proiectarea peisagistică a capitalei; Viena a fost multă vreme considerat al treilea „oraș-spectacol” după Paris și Dresda. Este, așadar, o plăcere să te plimbi prin centrul orașului. Cel mai plăcut – dar orice plăcere costă! – este să te plimbi cu trăsura, pentru a putea pătrunde mai bine în spiritul vremurilor de demult. Aliniate, trăsurile așteaptă turiștii fie la Stephansdom, fie la Hofburg. Poți vedea astfel numeroasele clădiri istorice impunătoare, precum Palatul Schönbrunn, reședința de vară a habsburgilor, sau Palatul Hofburg, fosta reședință imperială. Nu este de neglijat nici barocul Palat Belvedere, cu minunatele sale grădini, fântâni în cascadă și cvasipermanentele expoziții de pictură sau sculptură din interior. Mi-a plăcut în mod deosebit să admir acolo lucrările lui Gustav Klimt, cu al său minunat Sărut. Mai puțin cunoscută este ucenicia lui Klimt la Palatul Pelișor din Sinaia, unde a lăsat zeci de tablouri pline de culoare, cucerit, probabil, de farmecul Reginei Maria.
Apropo de planificarea urbană, încă impresionează aici infrastructura, căci de la aeroport până în centrul orașului se circulă fluent. Cu aceeași populație (~2,3 milioane) și același număr de mașini (~1,2 milioane) ca și Bucureștiul, Viena permite, prin cele trei Ringuri[6], o circulație fluentă. La noi, în schimb, e haos.
Viena continuă să fie remarcabilă și astăzi în ceea ce privește viața-i culturală. Bună parte este de mare calitate, gândindu-ne doar la concertele deosebite de la Staatsoper, Musikverein[7], Concertul de Anul Nou sau Wiener Festwochen, festivalul care ține, după cum îi arată și numele, câteva săptămâni. Parțial, însă, există și concerte de modestă calitate – dar la prețuri de lux! – pentru turiștii neavizați, păcăliți elegant de tineri costumați în Mozart.
Cele trei țări germanofone, Germania, Austria și Elveția, sunt foarte diferite, ba chiar nu-și ascund anumite animozități. Austriecii folosesc cuvântul piefke[8] pentru a denumi în batjocură nemții. Lucrând la firme din ambele țări, am sesizat o altă cultură a investițiilor. Germanii sunt mai prudenți, austriecii mai incisivi. În ianuarie 2007, când România și Bulgaria au intrat în Uniunea Europeană, în Germania presa se lamenta de „valul de români, inclusiv prostituate”, în timp ce la Viena stătea scris pe Stephansdom „Willkommen Rumänien und Bulgarien in der EU”[9]. Mica Austrie a investit curajos în toată Europa de Est, în timp ce puternica Germanie s-a limitat inițial la Polonia, Cehia și Ungaria. Prin investiții, Austria are o influență economică mai puternică asupra unor țări est-europene, inclusiv România, decât pe vremea când le ocupa prin Imperiul Habsburgic. Există și reversul medaliei: la capitolul management, germanii sunt mai generoși, acceptă și formează personal local, în timp ce austriecii, mai plini de sine, își pun oamenii lor în toate posturile de conducere, ba chiar au exagerat, aducând până și excavatori din Austria sau Germania (precum PORR). Unii manageri austrieci au tendințe de gambler[10], fie că intră în jocuri cu autorități locale pentru a obține contracte, fie că negociază cu rușii pentru a se extinde în Siberia (OMV).
Sub aspect istoric, n-am întâlnit niciun austriac care să ofteze după k.u.k. Monarchie[11], în timp ce în Ungaria sunt o grămadă. E un semn pozitiv al acceptării schimbărilor istorice. „Grüß Gott” – „să-l saluți pe Dumnezeu” – este urarea specific austriacă, la care se adaugă uneori „Servus” – prescurtarea latinească pentru „sunt servitorul/sclavul tău” –, ca în Ardeal, sau familiarul „pa-pa”, care nu mai are nevoie de traducere.
Wolfgang Amadeus Mozart
Bogata tradiție culturală a Austriei i-a adus doisprezece laureați ai Premiilor Nobel, dar totuși are un unic diamant, un geniu par excellence[12]: compozitorul Wolfgang Amadeus Mozart.
Am avut o prețuire aparte pentru Mozart încă din copilărie, de când tata punea muzică simfonică la radio sau pe discuri, iar eu mă închipuiam dirijor în fața oglinzii. În studenție mergeam săptămânal la Ateneu, unde Mozart era, firesc, frecvent în program. În Germania am locuit la Schwetzingen, între Mannheim și Heidelberg, orășel a cărui principală atracție culturală este anualul Festival Mozart. Geniul compozitorului este universal, dar locul nașterii sale este Salzburg, aflat astăzi în Austria. Muzica sa poate părea ușoară la o primă impresie, dar dă dovadă de adâncă profunzime.
Născut la 27 ianuarie 1756, Mozart a primit la botez – conform tradiției – mai multe nume: Johannes Chrysostomus, Wolfgangus, Theophilus[13]. A fost alintat în familie ca Wolferl, un diminutiv al numelui său principal, în traducere liberă Lupușorul. Wolfgang a fost ein Wunderkind[14], începând să cânte alături de sora lui – la pian și vioară – încă de la cinci ani, precum George Enescu al nostru. La șase ani, micuțul Wolfgang era deja propulsat de tatăl său și susținea un turneu de concerte în Germania (München, Aachen, Frankfurt, Heidelberg, Mannheim, Schwetzingen), dar și la Bruxelles, Londra, Paris, Rotterdam, Haga ș.a. Leopold Mozart, el însuși compozitor și (mai ales) profesor de muzică, a intuit corect talentul fiului, investind în pregătirea lui și retrăgându-se din propriile activități. Cu atâtea călătorii, Wolfgang nu a avut timp de învățătură, dar a fost totuși școlit de tatăl său, printre concerte, în latină, italiană și mai ales matematică.
Adolescentul Mozart a deprins gustul compoziției foarte devreme, prin mici piese datând din 1760-1762, devenind prolific însă începând cu vârsta de 11 ani. Desigur, talentul său nativ a beneficiat și de toate întâlnirile și împrietenirile din perioada turneelor: Luigi Tomasini, Goethe, Eckard, Le Grand, Hochbrucker, Schobert, Johann Christian Bach, Raupach, Honnauer, Becke, Cannabich etc. Dar, în paralel cu bucuria muzicii, tânărul Wolfgang a mai dezvoltat o pasiune: aceea de a cheltui mulți bani, fie pentru haine elegante, fie pentru a face curte frumoasei Constanze Weber. Mozart, impetuos, se căsătorește foarte tânăr cu Constanze (1782), cu toată împotrivirea tatălui. Tinerii căsătoriți și-au găsit repede rolurile: Wolfgang compunea, iar Constanze cânta în operele sale: Don Giovanni, Nunta lui Figaro, Cosi fan tutte. Pe cât de talentat, pe atât de boem era: Mozart iubea petrecerile, dansul, jocurile de noroc. La un bal în propria casă s-a dansat 13 ore la rând. Cu tatăl a intrat în conflict; acesta își dorea ca fiul să devină Domkapelmeister, mai exact compozitorul oficial al catedralei, o poziție statală, bine remunerată și mult râvnită în lumea germanică.
Este de mare însemnătate, însă, prietenia profundă și plină de admirație reciprocă stabilită între geniul Wolfgang Amadeus Mozart și geniul Joseph Haydn (prieten al lui Tomasini). Nu de puține ori, tânărul compozitor i-a dedicat îndelung concepute cvartete sau sonate, răspunzând totodată „provocărilor artistice” lansate de compatriotul său senior. Puternica amiciție a fost menționată în scris de Leopold Mozart:
„Sâmbătă seara, Joseph Haydn și cei doi baroni Tindi au venit pe la noi. […] Dl Haydn mi-a spus: «V-o spun în fața lui Dumnezeu, cu cinste, fiul dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care îl cunosc, în persoană sau după nume. Are gust și, în plus, cea mai mare știință a compoziției.»”[15]
Ani mai târziu, însuși Haydn, indignat de superficialitatea societății și de dificultățile materiale întâmpinate de prietenul său, consemna următoarele:
„Dacă aș putea doar să gravez în spiritul oricărui prieten al muzicii […] inimitabilele lucrări ale lui Mozart, să-i fac să le asculte cu înțelegerea muzicală și emoția pe care le aduc eu însămi, pe Dumnezeu, națiunile ar intra în rivalitate pentru a avea pentru ele această bijuterie… Sunt uimit că Mozart, această ființă unică, nu este încă angajat la o Curte regală sau imperială. Scuzați-mă dacă m-am încălzit: este pentru că îl iubesc prea mult pe acest om!”[16]
Mozart era, pe drept, un compozitor pe cât de genial, pe atât de prolific. Avea o capacitate de a compune fabuloasă: în ultimii ani reușea o simfonie sau un concert în circa două săptămâni. A compus enorm: în 1791, ultimul său an de viață, a creat numeroase capodopere[17]. Ultima sa lucrare, neterminată, este Recviemul în re minor, cu numărul KV 626. Din păcate a murit mult prea tânăr, la numai 35 de ani. A avut o înmormântare modestă, cu participare mică – cei câțiva prieteni nici nu au ajuns cu sicriul până la cimitir din cauza vremii nefavorabile – și, în cele din urmă, a fost înhumat în groapa comună. M-am întrebat deseori ce-ar fi ajuns genii precum Mozart sau Eminescu dacă ar fi trăit până la senectute? În privința morții renumitului compozitor austriac au existat numeroase speculații, printre care și aceea că ar fi fost otrăvit de rivalul său, Antonio Salieri, versiune neconfirmată, dar popularizată prin Amadeusul lui Miloš Forman, cu ale sale opt premii Oscar.
Mozart a continuat să fie iubit de mari muzicieni din toată lumea. Richard Wagner, care a trăit până la 70 de ani și s-a bucurat de aprecierea (gurile rele presupun mai mult) regelui Ludwig al II-lea al Bavariei, avea o deosebită apreciere pentru Mozart. Opera sa a fost influențată de Mozart, Schubert, Brahms, așa cum avea să confirme dirijorul Marc Minkowski.
[1] „(Ținutul) balcanilor începe de la Rennweg”, citat a cărui veridicitate este încă discutabilă. Rennweg era inițial principalul drum care ducea către Ungaria, la marginea Vienei, integrat apoi în partea estică a orașului, astăzi parte din Landstraße. Acest al treilea district al capitalei este cunoscut, printre altele, pentru palatele Belvedere și pentru cimitirul Sankt Marxer Friedhof (Sf. Marcu), unde se găsesc rămășițele lui Wolfgang Amadeus Mozart și un memorial dedicat acestuia.
[2] „Austria e frumoasă – vino, rămâi!”
[3] Națiunea de schi a Europei.
[4] Sau Rudolf I, regele Germaniei, primul dintre habsburgi care a obținut ducatul Austriei.
[5] Jean des Cars, Saga dinastiei de Habsburg: de la Sfântul Imperiu la Uniunea Europeană, ediție digitală, Ed. Trei, București, 2015.
[6] Inele, artere principale de formă circulară.
[7] Opera de Stat; Asociația Muzicală.
[8] Termen peiorativ care poate fi tradus prin „concurent”, însă cu accentul pe caracterul de „pompos” și „snob”.
[9] „Bine ați venit, România și Bulgaria, în Uniunea Europeană!”
[10] Cartofor, persoană pasionată de jocurile de noroc.
[11] Kaiserlich und königlich Monarchie – Dubla Monarhie, literalmente Monarhia imperială și împărătească.
[12] Prin excelență.
[13] Latinescul Theophilus a fost imediat schimbat în echivalentul său german Gottlieb, în cele din urmă rămânând varianta italiană, Amadeus (toate putând fi traduse drept „cel iubit de Dumnezeu”).
[14] Un copil-minune.
[15] Antoine Goléa, Marc Vignal, Larousse: Dicționar de mari muzicieni, versiune a lui Larousse de la musique, p. 332, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000.
[16] Ibidem, p. 333.
[17] Printre care Flautul Fermecat, Clemența lui Tito, Concertul pentru pian și orchestră KV 595 etc.